prietenie

S-o fi făcut cald….sau nu…parcă am auzit un ciripit sau mi s-o fi părut? Iar s-o fi trezit piţigoiu’ cu primăvara-n cap. La urma urmei, la cât de cald a fost în iarna asta, ce mai contează câteva zile de somn în plus sau în minus. Mai bine ies afară să mă dezmorţesc până nu mai trage o ploaie. De atâta umezeala au început sa mi se albeasca şi petele…aaa, nu m-am prezentat? Se vede că sunt ameţită de somn…eu sunt Zuza buburuza. Bine v-am regăsit prieteni dragi!
Soarele se ridicase deja deasupra mieilor (aşa le spunea Zuza buburuza norişorilor care apăreau în dimineţile de primăvară) făcând bobiţele de rouă să strălucească aidoma unor diamante mititele, încovoind sub greutatea lor firicelele de iarbă din vâlceaua cu plopi.
Zuza buburuza sorbi cu nesaţ din puritatea apei adunate în căuşul unui fir de ştir….uuhhhh ce bun şi răcoritor este. Eliberat de sub greutatea stropului de rouă, firul se ridică mândru spre cer..”hai Zuza buburuza…urcă pe mine să vezi ce splendoare ne înconjoară”, zise Firu ştiru făcând şmechereşte cu ochiul .
Salut urâtule strigă Zuza buburuza, care nu se lăsă invitată de două ori şi îşi luă avânt spre înălţimi….ooaaaaaa, ce frumuseţe, şi ce linişte…
O umbră se apropia ca fulgerul. Firul ştiru s-a scuturat voiniceşte, trântind Zuza buburuzaruza pe pământul umed.
“He, he…alarmă falsă, Zuza buburuza, hai sus…e doar Riţa Porumbiţa. A ieşit şi ea din cuib ….ştiai că are trei puişori? Se grabea până în sat să mai ia o provizie de boabe. Nelu Porumbelu e plecat…..” , şi vocea îi căzu dintr-o dată.
Unde urâtule? întrebă Zuza buburuza curioasă tare, ştiind că Nelu Porumbelu nu pleca niciodată de lângă cuib când aveau pui. În vârful firului apăruse o bobiţă de apă…nefirească. De ce plângi urâtule?..îl întrebă ea pe Firu ştiru…
“Pe Nelu Porumbelu ..l-a ucis un om…a zburat de lângă cuib ca să nu îl găsească omul şi ….a tras cu puşca în el. Nu a vut nici o şansă..De aia e Riţa Porumbiţa singură.”
Zuza buburuza simţi o străfulgerare în inimă…şi-a adus aminte de ziua când un copil ce trăgea cu o nuia în stânga şi-n dreapta, i-a omorât toţi puişorii …ce-a mai plans, ce-a mai suferit…a crezut că i-a trecut însă acum, când a auzit tragica veste…îi plângea din nou sufletul.
Acum…a trecut şi încerca să refacă viaţa nenorocită care a avut-o…”uite-o, uite-o…vine…” striga Firu ştiru….”hai s-o vezi”!
Gâfâind , Zuza urcă în grabă în vârful firului, să-şi vadă buna prietenă..Riţa porumbiţa. Un zâmbet larg şi sincer se vedea pe chipul porumbiţei..revederea unei prietene dragi nu putea decât să-i umple sufletul de bucurie. Cu cât se apropia mai mult, inima îi bătea din ce în ce mai tare…Zuza nu se putu abţine şi strigă din toate puterile “Riiiţţţţ…”..dar glasul i-a îngheţat. În zborul ei vesel Riţa porumbiţa a uitat că zbura totuşi în loc deschis…loc în care duşmanii erau pretutindeni. Uliul cenuşiu a lovit necruţator. Tragedia se simţea în aer…mirosul de sânge se simţea în aer.
O linişte nefirească s-a aşternut în vâlceaua cu plopi..natura îşi făcea treaba cu conştiinciozitate. Zuza buburuza coborî de pe fir, simţind aerul greu ca plumbul şi încercând să se orienteze , privi în sus, căutând din priviri razele soarelui. Ceva ..nu-şi dădea încă seama ce era, plutea uşor spre pământ…când într-un târziu şi-a dat seama….a văzut că era o pană de porumbel…pana lui Riţa porumbiţa. Zuza privea împietrită, neştiind ce sa facă…să plângă sau să strige de neputinţă..s-a urcat pe pană şi strângându-şi picioruşele tremurânde, adormi oftând. O umbră se abătu asupra tristei scene…de data asta …era Firu ştiru, care o acoperi pe Zuza, lăsând-o să doarmă liniştită, pe amintirea prieteniei.

Încheiere…prietenia nu are întotdeauna chip frumos şi nu ţine cont de culoare sau de limba ce se vorbeşte. Prietenia este cea mai vulnerabilă cetate…se clădeşte greu dar nu trebuie decât o secundă pentru a fi dărâmată.